“journal of the disappointed”

se spune despre mine ca nu prea mai am asteptari, sau sperante, chestii din astea aratand bine doar „la gramada", asa cum produsele kitsch si chinezariile intr-un bazar,  scoase din mediul lor originar, din publicitatea gratuita pe care si-o fac prin „solidaritate", par brusc triste si neasortabile, un fel de  fraze decupate dintr-un s.f. „her world exploded", de pilda, ceea ce e adevarat si-n afara vreunui context narativ, si-apoi,  sperantele, asteptarile, dorintele confectionate mai mult de ochii lumii au prostul obicei ca, o data intrat in posesia lor, sa ti se-ncolaceasca, perfide, in jurul gatului, dandu-ti senzatia „aia" de sufocare conjugata cu senzatia „aia" de caldura, cu senzatia „aia" de responsabilitate, cu senzatia „aia" de nepotrivire, ca in vise, cand nimeresti intr-o sala de bal in papuci de casa si halat si cauti din priviri pe cineva care sa fi izbutit o gafa vestimentara asemanatoare, doar ca sa te convingi ca nu e chiar atat de rau, ca sa te poti tine dupa el si ca sa nu te mai simti atat de strain si de ridicol, in principal ai in vedere primul motiv, „sa nu fii singurul", „sa nu fii, ca intotdeauna, singurul", cuvant articulat adica substantivizat doar atunci cand nu e cazul, iti amintesti de viata reala in care te-ai simtit strain si ridicol de milioane de ori, dar purtand haine frumoase, alese si calcate cu grija, si pantofi lustruiti, si fiind pomadat, si in good-hair days,si in perioade active sexual, cand femeile simt ca nu mai esti disperat// sau in perioada de ovulatie, cand, cica, esti cu mult la suta mai atractiva. se prea poate sa fiu un fel de " timecist" selectiv,  adica sa manifest atitudini antisociale si rasiste fata de oamenii din viitorul "meu" care arata, din perspectiva prezentului, amenintatori si malefici, cerandu-se, in consecinta, sabotati. se prea poate sa fi renuntat la visele mele de glorie eterna. se prea poate ca acum sa visez, de fapt, visele de glorie eterna si de mantuire ale asistentelor maternale care ies la ora 4 in fata blocului, dar nici macar asta n-ar fi onest, ne-judgemental, ma gandesc cu prea multa indarjire la detalii, la sparturi, la cum jerseele lor pastel hiperdecente apartineau acum 3-4 ani respectabilelor doamne din comunitatile crestine ale micilor viitoare orase fantoma de pe coasta vestica a americii, iar asta le da un aer semet si corect, de adecvare, de asa trebuie sa fie, mantuirea se transmite ca o boala de piele, prin ochiuri stranse si tesaturi pufoase, pete de ceai si melasa ascunse sub brose si esarfe din resturi atesta aceste mici inchipuiri exotice, e sinistru, la o adica, daca stai sa te gandesti, cine stie cine-a murit in ele. si-n plus, se poate merge ceva mai departe cu statistica asta, acum 3-4 copiii lor timizi si ascetici se zbenguiau in uterele wastelandishe ale unor femei despre care nu mai stie nimeni nimic, iata-i acum, creuzetele eforturilor lor de licitat locuri in rai(e-le-va-tion), acum 3-4 ani mi se-ntamplau ceva-uri si minuni pe care, inevitabil, le-am uitat, poate pentru ca n-am avut niciun merit in infaptuirea lor, poate pentru ca s-au contrazis de milioane de ori de-alungul timpului, cat a trebuit, deci, sa merg, ma intreb, ca sa ajung la capatul filmului intr-un taxi cu sofer taciturn, excesiv de respectuos fata de porcariile care-mi umplu mintea de la capatul zilei, privesc femeile de pe calea turzii pe care nu le-a vrut nimeni inca, este tarziu, ora la care, probabil, pe coasta de vest se organizeaza actiuni caritabile de strangere de ajutoare pentru nevoiasii slash sinistratii slash mica burghezie a tarilor din lumea a3a, pullovere pufoase, fulare nesfartit de lungi, jeansi evazati numai buni pentru maturat strazile namolite ale lunilor cu r, vad in toate lucrurile astea o amintire napadita de mucegai, ceva tinut mult timp la-ntuneric si umezeala: sarpele de apa conservat in spirt pe care un fost coleg il adusese la scoala, toata clasa capatand un miros sumbru de moarte din culpa, sangele inchegat, frumusetea lui de statuie indelung slefuita, a la brancusi, cum ai reusit, profesoara isterica „mai baiete", frecventa socanta a termenului de „putrefactie" pe secunda de discurs voit-dar-nereusit-moralizator, esecul lui care ma umpluse, nu stiu de ce, de rusine, rusine fata de ignoranta lui care putea sa fie, la fel de bine, ignoranta mea, rusine fata de fata congestionata si tipetele femeii aleia care, in starea aia, inconjurata de animale impaiate si broscute eviscerate in formol, creiere de pasare si mulajele unor flori „in sectiune", plansa cu „viata la poli" si tabla nestearsa pe care se vedeau vestigiile unor probleme de genetica rezolvate corect (chestiile astea se intampla numai pe table si in caiete, va asigur…), brusc nu mai facea niciun sens. what do i care? visele lor sunt la fel de prost structurate ca cele pe care a caror exclusivitate mi-era, prin nu stiu ce contract dubios. asigurata. ….si acasa, lumina gri-neon a laptopului pornit se face una lumina filtrata prin borcane cu pesti morti, serpi morti, spirt si lesie, ceva trist care lasa lucrurile doar pe jumatate implinite, poate ca acum, mi-am zis, continuand sirul ineptiilor de la capat de zi, simetrice ineptiilor si anomaliilor de la sfarsitul visului, a ultimelor produse de pe banda, a amintirilor deja erased in care dai buzna ca tipul din eternal sunshine, in inima mea miroase mereu a alcool etilic, a formol, a prajitura carbonizata, a dulceata cu mucegai, a copil foarte urat- ca in raymond carver, a ceva ce-a iesit prost si trebuie lasat in paragina, cu, din nou, rusine, sa acoperim urmele, sa invocam dezastre, sa punem totul pe seama naturii si a sarcinilor purtate prost, au intrat atatia oameni acolo si toti au iesit tipand, pe unii i-am dat afara cu scandal, pe altii i-am ascultat parasindu-si locuinta in mijlocul noptii, trantind cheia pe bufet sau strecurand-o hoteste undeva sub un pres, la dracu, e o dezordine mai ceva ca-n southparkul napadit de homelesi, dar si din asta poti invata ceva, prin serendipitate si la risc, e drept, dar cine stie, you might be a lucky bastard, imi spun, e o fraza asupra careia am capatat drepturi depline- sunt singurul om care mi-o poate adresa, este refreshing, uneori, este frumos, un moment de trezire intr-o mare de perorari schizoide, cum am prins din zbor ce ii zicea asistentei de la seminarul de sintaxa mama colegei mele de la teologie-romana care, din nu stiu ce motiv, nu poate da decat examene orale, si pe care proful de istoria limbii o intrebase despre Dumnezeu si despre ingeri, fiecare copil trebuie sa aiba sansa sa devina util societatii, ce bine ca sala eminescu nu e oracolul lui hermes din pharai descris de pausanias*, iar holul facultatii de litere- afara-ul unde ar fi trebuit sa-mi destup urechile… p.s.: caution: ____________ *"The market-place of Pharai [in Akhaia] is of wide extent after the ancient fashion, and in the middle of it is an image of Hermes, made of stone and bearded. Standing right on the earth, it is of square shape, and of no great size. On it is an inscription, saying that it was dedicated by Simylos the Messenian. It is called Hermes Agoraios (of the Market), and by it is established an oracle. In front of the image is placed a hearth, which also is of stone, and to the hearth bronze lamps are fastened with lead. Coming at eventide, the inquirer of the god, having burnt incense upon the hearth, filled the lamps with oil and lighted them, puts on the altar on the right of the image a local coin, called a 'copper,' and asks in the ear of the god the particular question he wishes to put to him. After that he blocks his ears and leaves the marketplace. On coming outside he takes his hands from his ears, and whatever utterance he hears he considers oracular."

Share:

0 comentarii