Cerneluri de toamna veche

Vine un moment cand trebuie sa te desparti de ceva, mai curand decit de cineva. De cineva, intr-un fel sau altul e mai usor sa te rupi si oricum revenirea este posibila. Cind acel "ceva" te-a tinut in viata ani intregi si esti obligat sa pleci, se produce o mica drama. Mica doar fiindca orice drama personala nu are nici o insemnatate pentru cei din jur. Despartirea de ceva te macina, te usuca… te simti deodata fara rost. Dar nu ai incotro. Desigur despartire poate fi si aceea cand trebuie sa renunti la a mai merge cu taxiul si sa te inghesui in transpiratia sufocanta a transportului public. Pana la urma simti cam aceleasi frustrari, nu? si te obisnuiesti… privind doar cu coada ochiului spre cei ce inca se mai lafaie, dindu-ti cu tifla, ranjind, in taxiurile care trec… Mda… dupa mai bine de 12 ani a trebuit sa pun pixul in cui si sa ma despart de presa, chiar daca imi curgea prin vine ca ceva firesc sau poate ca o boala. La un moment dat te poti consola cu ideea ca "oamenii seriosi nu se ocupa cu asta", ca de la o anumita etapa, ca…. Dar daca mizeria, interesele marunte ale unor indivizi care si-au facut din presa o jucarie, iar din oameni marionete te-au umplut de scarba? Daca acest peisaj este fatalmente multiplicat peste tot pe unde te-ai putea refugia (ma refer la "institutiile de presa" din oraselul provincial)? Atunci evadezi… un pic si spre bucuria alor tai care voiau sa te vada acasa mai des … Dar cazi, fatalmente, in batjocura "colegilor de breasla" care sunt incintati ca nu ai mai rezistat, ca ai "eliberat" locul, care te arata cu degetul prin geamul vestitelor carciumi din care isi racoleaza zilnicele mici subiecte fredonand parca: "Ce bine ca ai luat teapa, ce bine ca ai ratat…" Doare al naibii.

Trimiteți un comentariu

0 Comentarii